I se spune “oraşul de aur”. Însă iarna nu e nimic auriu în Praga, nici măcar asfinţitul. Dar cine are nevoie de el, când există clădirile înfrigurat înghesuite una-ntr-alta, uşile uriaşe din metal zornăitor ferecate misterios, colinele şugubeţe pe care poţi oricând să te joci de-a v-aţi-ascunselea, străduţele strâmbe şi ameţite ce ascund bric-a-brac-uri, galerii, anticariate şi antichităţi, magazine cu muzici, pub-uri pline de viaţă şi restaurante cochete? Cine tânjeşte după aur când are castele cocoţate pe vârfuri de colină sau pitulate strategic, poduri străjuite de pe care auzi glasul păsărilor revoltate, freamătul apei înfrânate şi zumzetul oraşului? Când îl are pe Freud şi Kafka, când există Dancing House, viaţa din oraşul vechi, berea brună, Becherovka şi muzica bună?
Dar încă n-am gustat Praga. Am aterizat într-o după-amiază târzie de duminică. Nu m-aşteaptă nimeni şi nu-mi sunt deloc clare locurile, reţelele de transport, direcţiile. Dar m-am obişnuit. Dacă n-am google-it suficient acasă, filez un Info point. Orice aeroport trebuie să aibă unul. „Avem nişte hărţi-ghid numai că nu sunt gratuite, pe acelea mi le aduce şeful meu abia mâine, că e început de an. Asta, spre exemplu, costă 112 coroane, cam cât o cafea”, zice feciorul din spatele tejghelei cu un zâmbet strâmb. „Ei aş, că doar n-oi veni din Bangladesh – acolo se fac mai nou hainele H&M. Cumpăr-o tu pe-asta!”, spun şi eu, mulţumesc şi mă tirez. Păi o cafea (mă documentasem), era în jur de un euro şi jumătate, adică vreo 35 de coroane. Alături, e un centru cu informaţii despre mijloacele de transport. Au hărţi gratuite, e clar că şeful lor ajunsese mai devreme. Variantele sunt următoarele:
- 26 de coroane (un euro = aprox. 25 de coroane, ca să ştim cum ne situăm) până la hotel şi aveam de schimbat autobuz-metrou-tramvai. Genul acesta de bilet este valabil pe toate mijloacele de transport, timp de 75 de minute din momentul în care este „bifat”, la urcare.
- Circa 480 de coroane – un minibus care ajunge undeva în zona centrală şi în care pot urca până la patru persoane
- 700-800 de coroane – taxi. De la aeroport până în centru sunt în jur de 15 kilometri.
Cumpăr bilet - aleg prima variantă, normal, am şi altceva de făcut cu banii. Ştiu, you get what you pay for, dar în afara troler-ului, nimic altceva nu mă incomodează...
Teoretic, atunci când ieşi din aeroport nu-ţi trebuie decât un pic de atenţie şi de control al senzaţiei aceleia că totul e vraişte şi străin. Pentru că, în realitate, de cele mai multe ori (experienţa mea vizează „lumi” occidentale), lucrurile sunt logice, simple şi la-ndemână. În staţie, 119 (autobuzul „meu”) ajunge în câteva minute. Lângă mine, un cuplu. Autohtoni. El se oferă să m-ajute cu trolerul, apoi îmi spune că trebuie să bifez biletul şi că îl pot folosi pe orice mijloc de transport, vreme de 75 de minute. Nu-ntrebasem, dar... din Cehia nu arătam sigur. La coborâre, m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor. Dacă mai vreau să ştiu ceva. „Acum iei metroul de pe dreapta şi cobori la Namesti Miru. Trebuie să scrie Hostivar”....
Mereu (parc-aş fi colindat o veşnicie) am avut senzaţia că felul în care funcţionează metroul în Paris este atât de logic şi de „cu bun simţ”, încât e .. perfect! În Praga, şi tramvaiele sunt la fel. Autobuzele nu le-am folosit. Ai o hartă, ştii destinaţia, eşti atent la direcţie şi te-aşezi pe peronul potrivit, n-ai cum să încurci ceva. Totul este marcat: locul în care te afli, direcţia de mers. E simplu...
Şi da, nu e nimic exagerat dacă spui că n-ai vreme să te plictiseşti şi nici motive. Pentru că ai mereu de ales: muzee, plimbări în oraşul vechi - The Old Town, adică Stare Mesto, la castele, adică Prazsky hrad, pe Charles Bridge, alias Karluv most, în Wenceslas Square - Vaclavske namesti sau Lesser Quarter - Mala Strana. Ai de ales între berea blondă, cea brună şi mixtă, între Becherovka (o licoare tradiţională obţinută din ierburi), Jagermeister (da, e băutură nemţească, dar şi goulache-ul e unguresc şi ţi-l servesc cu tot atâta mândrie de parcă ar fi producţie proprie), vin şi alte delicii lichide. Ai de ales între tot soiul de mâncăruri, multe din ele, ce-i drept, din bucătăria internaţională. Da’s bune oricum. Poţi să te opreşti pe o străduţă lăturalnică, cum este Golden Lane, să te holbezi spre cer ca să vezi, undeva în Stare Mesto, the Hanging Man (Freud) al lui David Cerny, care mai are şi alte astfel de minunăţii în Praga, sau să hoinăreşti – în orice moment al zilei sau nopţii – pe malul Vltavei. Poţi să intri în barurile micuţe de care te-mpiedici la fiecare pas şi să stai la o măsuţă, străin, tăcând, adulmecând, savurând, neştiut de nimeni. Poţi să mergi la operă, la balet, să asculţi jazz sau rock. Şi fiecare seară va fi altfel decât celelalte. În Praga regăseşti, într-un anumit fel, câte ceva din Viena, din Paris, din Amsterdam...
Şi pentru orice alegi, preţurile sunt mai mici. Spre exemplu, berea. O poţi cumpăra cu 35-45 de coroane, adică mai puţin de doi euro. O porţie de paste cu creveţi, un pahar cu vin alb şi un aperitiv (pe care nu-l comanzi, dar pe care-l plăteşti!!!) plus bacşiş te poate costa 200 de coroane. Nici biletele de intrare în muzee nu sunt atât de scumpe ca în alte capitale europene. Aşa că…
Una peste alta, „oraşul de aur”, „oraşul celor 100 de clopotniţe” şi cum i s-o mai spune e savuros. Eu aşa l-am descoperit: boem, cu trecut, cu poveşti, puţin elegant şi cochet, puţin extravagant şi incitant, uşor alunecos. Parcă te-ai fi vrut pierdut cu două sute de ani în urmă, deschizând o uşă dintr-o clădire cu acoperiş colorat şi dantelat (şi nu e nici o metaforă aici) sau mergând pe pietrele de râu şi ascultând freamătul lumii. Şi n-am plătit scump pentru asta.
La ce strâmbi din nas în Praga (sau la ce-am bombănit eu)
- la faţa aproape nepăsătoare a chelnerilor/ ospătarilor/ barmanilor/ vânzătorilor. Undeva, într-un magazin de suveniruri, un băiat sârb care-şi făcea studiile în Praga, mi s-a plâns (eram cumva de-a lui, mai aproape de casă. Înţelegeam) că cehii-s „naşpa”: nu-ţi zâmbesc, nu se poartă frumos, nu le plac străinii. O amică pe care am cunoscut-o în Praga a replicat: „Da, e-adevărat, dar atunci când îţi vei face un prieten ceh îl vei avea pe viaţă. Nu ştiu cum e mai bine....”
- la modul în care îţi servesc un aperitiv într-un restaurant, deşi nu l-ai comandat, iar la final ţi-l trec pe nota de plată. Şi nu, nu fac asta doar cu străinii (am verificat). Dacă nu te-ai înfruptat suficient din licioarea brună-blondă, ai putea avea senzaţia că eşti luat de fraier.
- la chiocşurile de schimb valutar. Atenţie la comisioane! Atenţie la paritate! N-aţi vrea să primiţi 17 coroane în loc de 24, spre exemplu, pentru un euro. Dacă n-aţi plecat cu CZK (coroane cehe) din ţară (puteţi găsi la bănci, BCR-ul spre exemplu are cu siguranţă), cele mai „safe” sunt ATM-urile şi băncile. În multe locuri se poate plăti cu cardul.
- unii (ghiduri, site-uri, agenţii de turism, ghizi etc.) spun că trebuie să te fereşti de hoţii de buzunare. Eu nu i-am întâlnit, dar cu siguranţă nu e un anunţ pe care să nu-l auzi şi în alte capitaler/ oraşe ale lumii
- s-ar putea ca unii să vă spună că cehilor nu prea le plac românii. Deşi cu siguranţă Praga are parte de mult mai puţini români decât are Parisul, Londra, Bruxellesul, Atena sau Roma. În plus, n-am întâlnit pe nimeni cerşind sau făcând altceva. Adică n-am văzut. Or fi fost în vacanţă....
Ce-aş verifica înainte dacă n-aş şti din alte surse încotro mă-ndrept:
- Despre Praga: http://www.praguewelcome.cz/en/ şi (de preferat! ca jurnaliştii, din surse diferite)/ sau http://www.czechtourism.com/
- Transportul public. Pentru detalii, daţi un google pe: http://www.dpp.cz/en/ sau http://www.cedaz.cz/photogallery-en-transport-airport-prague.php
- Timpul! Dacă nu vă presează, vizitaţi şi ceva din împrejurimi. Spre exemplu, la numai 60 de kilometri (drumurile sunt OK, nu faci o veşnicie până la destinaţie), se află un fost lagăr de concentrare, în Terezin: http://www.terezin.cz/en/index.asp