vineri, 12 octombrie 2012

Descoperim India: “Namaste India“, 12 – 14 octombrie 2012, la Muzeul Satului din Bucureşti


Dat fiind faptul ca India va fi una din viitoarele  mele destinatii am gasit informatia ca zilele acestea va avea loc la Muzeul Satului  din Bucuresti "Namaste India“, festival ce va cuprinde spectacole de muzica si dans (invitată specială  Srinwanti Chakrabarti, reputată dansatoare indiană stabilită la Paris, care va susţine pentru publicul din România o reprezentaţie de dans Odissi, forma veche a dansului tradiţional indian), ateliere, expozitii de fotografie, artizanat, gastronomie, etc.


"India este ţara unităţii în diversitate, spectacol multicolor ce îmbina o varietate copleşitoare de culturi, tradiţii, religii şi limbi vorbite. India este mai mult decât un loc pe hartă. Este o experienţă unică. Este sărbătoarea vieţii, tărâmul fascinant al contradicţiilor şi surprizelor. Orice încercare de a defini India în vorbe este săracă, insuficientă. De aceea, vrem să vă oferim o experienţă vie, să aducem o parte din spiritul Indiei în România!
Prin festivalul “Namaste India” îi încurajăm pe români să se apropie de această incredibilă cultură, să o descopere prin muzică, dansuri, literatură, film, fotografie, filosofie, turism, artizanat, gastronomie." (www.namasteindia.ro/)

Recomand acest site ca sa vedeti cam ce ma asteapta in India! Pe curand!

vineri, 5 octombrie 2012

Descoperim Muntenegru: Crna Gora si putin Hrvatska (by Mr. Marinescu)


Muntenegru e o tara mica (+600.000 locuitori), dar foarte frumoasa, binecuvantata cu toate formele de relief, de la mare pana la munte, uneori inghesuite intr-un spatiu atat de mic incat le poti admira doar intorcand capul de pe un umar pe altul. Devenita independenta doar cu putin mai mult de 6 ani in urma, tara a ramas, cumva, teritoriu sarbesc fiind una din destinatiile preferate alte fratilor sarbi; de altfel, la referendum-ul realizat inainte de desprinderea de Serbia diferenta in favoarea independentei au facut-o putin mai mult de 2.000 de voturi, de unde am putea spune ca multi dintre ei se simt sau au ramas tot sarbi.

Am plecat duminica devreme (vroiam sa plecam cu adevarat devreme, dar nu ne-a iesit decat un 8 si-un pic:), dupa ce cu o noapte inainte petrecusem la o casuta in Baia de Arama care s-a lasat cu multe peripetii pe drum (Motru a parut ca Mecca, la un moment dat).
Am inceput printr-o modificare de traseu, respectiv nu am mai iesit pe la Severin, cum ne propusesem initial, ci pe la Vidin, cu bacul. Am avut noroc si l-am prins destul de repede, mai exact am fost antepenultima masina care si-a facut loc pe vaporas. Ca sugestie, pentru cine nu a mai trecut pe-acolo, cum ajungi du-te repede la casa sa platesti taxele, nu toate lumea stie asta si sta la coada pana cand sunt indrumati sa o faca. In total, cu asteptare, platit taxe (30 lei nu stiu exact pentru ce + 100 lei/masina si 10 lei/om bacul) am poposit cca 1 – 1,5h, cu tot cu granita de la Vidin. La bulgari am depasit si o incercare de plata a unei asigurari de sanatate, chipurile obligatorii, de 10 euro/pers prin prezentarea unei bancnote de 500 euro ca fiind singurii bani lucru care l-a descumpanit pe tanarul vames care nu prea vorbea engleza, dar nu avea nici rest. Dupa cca 40 km am si iesit din Bulgaria, ceea ce nu ne-a intristat prea tare, desi pot spune ca drumul a fost ok. In Serbia, in schimb, lucrurile nu au stat tocmai ok, si asta nu neaparat datorita calitatii drumului (desi si aici ar fi lucruri de imbunatatit), cat mai ales datorita dificultatii lui, pe o buna bucata, care s-a continuat si in Muntenegru. Pe autostrada am mers pret de 50 de centi, deci vreo 5 minute. In Muntenegru, insa, drumul avea sa devina periculos de spectaculos, mai ales in momentul in care ni s-au dezvaluit si muntii cu adevarat negrii si vaile foarte largi, plus un canion. Un peisaj senzational as putea spune fara sa exagerez, motiv pentru care ne-am si oprit la un moment dat pe margine. Din pacate, cum se inserase deja, nu am apucat sa vedem tot, dar am recuperat la intoarcere. Am ajuns pe la un 21.30 (22.30 ora Ro), adica dupa 14h de mers (desi viaMichelin ne dadea campioni de raliu cu cca 10h), ne-am luat apartamentele in primire (foarte ok) si am mers la masa in Budva (cazarea o aveam in Rezevici, la 10 km de Budva).
De a doua zi am vizitat cetatea din Budva si plaja Mogren, apoi restul de plaje de prin jur in urmatoarele zile (Becic, Slovenska, Sveti Stefan – o insula hotel exclusivista, dar cu cateva plaje in zona, unele chiar salbatice); nu am gasit nicio plaja cu nisip fin, cum era prezentat mai peste tot pe  internet (poate ca erau fix alea unde nu am ajuns noi sau erau salbatice, nu stiu). Cu toate astea mie mi-au placut, mai ales ca apa era f curata, limpede si nu erau pietre ascutite sau scoici; mai mult decat atat, nisipul usor caramiziu cu boabele mai mari mi-a parut chiar interesant. De retinut, insa, ca incaltarile acelea de outdoor cu care poti sa intri si in apa sunt binevenite.
Seara in Budva erau suficiente baruri sau puburi unde sa poti bea si sa asculti muzica buna; noi am mers la Casper, un bar cu cantari live unde se tinea in perioada respectiva un mini-festival de jazz. Bauturile, insa, cam scumpe: berea era 2 – 3 euro, fresh-ul 4 – 5, iar cel mai ieftin cocktail (Cuba Libre) era 9 euro. Lumea vorbea engleza mai peste tot, deci ne-am inteles f usor cu ei.
De vizitat am mai vizitat Kotor-ul, care este un golf f interesant, la fel ca drumul pana acolo, care a fost chiar inspaimantator pe alocuri, pentru ca se termina efectiv unde incepea marea si cum am prins o vreme cam inchisa, cu vant si o ploaie marunta, valurile, in multe locuri, se spargeau direct pe sosea, noroc ca noi eram pe partea dreapta (atentie mare la balti si la pietre!). Foarte important de stiut este si faptul ca drumul poate fi mult mai placut si mai scurt daca luati bacul, pe care noi nu am stiut sa il luam la dus si la intors era deja intuneric si nu ne-am mai riscat.
Kotor-ul are o cetate mult mai impresionanta, iar orasul vechi este mult mai mare in comparatie cu Budva si mult mai plin de turisti. Din pacate noi nu am urcat in varful cetatii pentru ca nu ne-am putut convinge consoartele, dar desi era ceva de catarat sigur merita (am facut cativa pasi pana la un punct mai apropiat).
Urmatoarea destinatie a fost Dubrovnik-ul, un oras minunat, dupa cum am tot auzit si vazut prin poze si, mai ales, dupa cum avea sa ni se dezvaluie, chiar daca tot intr-o zi mai intunecata (dupa cum se poate observa, nu prea am avut parte de o vreme excelenta tot sejurul, a fost cam 50/50 J. Din pacate drumul nu a fost f ok, odata pentru ca a fost mult mai lung (150 km si nu 80 – 100)decat citisem si ne transmisese gazda noastra si apoi pentru ca imediat dupa ce am intrat in Croatia am parcurs un drum destul de lung (5 – 10 km) aproape forestier pe unde, evident, a trebuit sa mergem foarte incet (ca sfat, insa, ar fi bine sa nu mergeti f incet pentru ca e posibil sa va luati pietre in caroserie de la alti soferi mai grabiti in momentul depasirii, cum am patit noi – nimic grav, slava Domului! ca nu erau chiar Schumacheri pe-acolo). Cel mai bine ar fi sa incercati sa evitati drumul respectiv, daca o sa mai dureze mult lucrul acolo, si sa intrati prin alt punct, mai spre continent, in Croatia. 

Dupa cum spuneam, Dubrovnik-ul este foarte frumos, motiv pentru care ne-am si propus sa mergem acolo data viitoare si sa ne cazam undeva in centru sau intr-un loc de unde sa putem ajunge usor pe picioare in orasul vechi, pentru ca altfel e politie mai tot timpul si nu prea poti sa drink and drive, chiar daca domnii militieni sunt de treaba (m-au oprit de doua ori, o data cu radar si o data pentru centura, si am scapat de fiecare data, fara niciun ban, doar cu vorba buna – amenda pare sa fie una universala, 50 euro, care se plateste la posta, dupa care iti poti recupera actele). Dupa ce am vizitat putin cetatea (cat puteam vizita in cca 2h (scria undeva ca intr-o zi, aprox 6 - 8h, ai putea sa vizitezi tot centrul vechi), asta si pentru ca la un moment dat s-a pus ploaia, am intrat intr-un restaurant (Konoba Dalmatino) unde am fost tratati foarte bine, si de catre ospatari si de bucatar (am mancat f bine, calamar la gratar cu legume). La intoarcere am reusit sa facem mai putin pentru ca nu era asa de aglomerat.

La plaja am mai experimentat un parasailing (30 euro/pers in doi sau 40 euro/pers singur), care a fost f dragut, ne-am intaltat deasupra cetatii Budva si a unei insulite din apropiere. Altfel, apa foarte lina, puteai inota fara grija pana la balize si inapoi, dar daca vrei sa faci mai multe ture e bine sa lasi incaltarile (despre care pomeneam mai sus) la mal, ca te trag in jos. :)
Doua seri am mancat si la complexul unde eram cazati (doua gratare f reusite), preturile in hypermarket fiind destul de apropiate de cele din Romania. Berea locala Niksic (Nik) este foarte buna (productie proprie, in cel de-al doilea oras ca marime dupa Podgorica), in schimb un digestiv Gorki List pe care l-am cumparat acolo nu, (decat daca iti place pelinul)pentru ca are un gust de iti vine sa fluieri dupa un shot. Pleskavica cred ca nu mai are nevoie de prezentare, odata pentru ca nu e vreun secret si-apoi nici nu e cine stie ce, dar am servit una la inceput si a fost ok. Moneda de circulatie este euro, dupa ce mult timp a circulat marca germana, Muntenegru fiind o curiozitate din acest punct de vedere – in momentul de fata sunt doar la statutul de candidat pentru aderarea in UE si desi structuri ale UE au condamnat trecerea la moneda unica nu au intervenit cu nimic pentru a impiedica acest proces.
La intoarcere am luat-o prin Serbia si nu prea am facut bine, ca drumul a fost f prost si prin niste sate parca uitate de lume, abia cand ne-am apropiat de vama de la Severin a fost mult mai ok (am ales sa nu mergem pana in Belgrad, ci sa o taiem pe la Mali Pozarevac, dar se lucra pe un drum si a trebuit sa ocolim putin). Mai mult decat atat, in vama erau f multe masini care formasera o coada considerabila, undeva pana la jumatatea podului, noroc ca ne-am luat dupa un sofer care avea probabil ceva cunostinte ca l-au chemat in fata, altfel cine stie cat am fi stat pe-acolo (si-asa am facut cca 16h, ca era drumul mai lung pe-acolo).

Ca si concluzii as spune asa: peisaje f frumoase, marea superba, plaje intersante, lumea primitoare, drumul prin Bulgaria ok si de revenit in Dubrovnik.

vineri, 14 septembrie 2012

Descoperim Grecia - Samothraki...


“Sunt vagabontul vietii mele…” se auzea din boxele tavernei… rupeam precum Pi (Viata lui Pi – cartea pe care am terminat-o aici) din costele bine facute de capra simtind ca pocnesc la vederea unui munte de oase pe care le descarnasem… stingeam cu vin… “maturator de praf de stele”… Omul simplu de la masa de alaturi batea ritmul in masa… era proprietarul, grec, ce imi ceruse muzica romaneasca (nu actuala… in greaca lui pentru ca altceva nu vorbea)… ma intreaba daca am Gheorghe Zamfir... n-am… mai arunc o maslina peste cimitirul capresc… pocnesc… am mai mancat aici in prima seara cand “bunica” ce gatise ne-a invitat a-i ridica capacele oalelor sa ne alegem ce vrem, pentru ca altfel nu ne puteam intelege… cautam peste, dar nu avea, astfel incat am ales… tot capra la cuptor cu cartofi… delicios… pot recunoaste ca am mai incercat (la alta taverna) cu cus-cus, cu prune…. si acum imi ploua in gura, deschideti umbrela!
Daca vreti sa va spun unde sunt locatiile va spun… cum vii dinspre Kamariotissa (portul unde te lasa ferry-ul de la SAOS, pe care-l iei din Alexandroupoli) pe drumul dinspre nord faci dreapta spre Therma, apoi prima la stanga si te opresti la a treia taverna, cu scaune bleu, asezata in ambele parti ale drumului ingust… daca ai noroc asculti si Dinica pentru ca i-am lasat CD-ul… cealalta? Mergi pe acelasi drum de nord, nu mai faci dreapta spre Therma, mergi inainte, treci de Archondissa (hotelul ca un castel alb, unde Yanna – tine cu AEK si “Alecu” sunt gazde bune) pe stanga, tii drumul si la un moment dat ai un indicator la dreapta 3km spre taverna… tii indicatoarele si intri intr-o curte cu masute unde Yorgos (parca) vorbeste engleza si-ti poate recomanda din mai multe feluri pe care le prepara acolo… si stiu ce fac…
Daca vreti peste si fructe de mare gasiti in Kamariotissa in mai multe locuri si la o taverna pe drumul spre Pahia Ammos (o veti recunoste, are un homar intre doi pesti, pe dreapta ai marea si 4 umbrele ratacite acoperite de stuf)… caracatita cu legume la gratar bestiala… si calamari…si crevetii… daca sunteti fani (stiu eu cativa) puneti-va niste usturoi in bagaj ca nu au…
Gata cu mancarea! Sigur nu muriti de foame aici, pot sa faca si oua ochiuri!
Insula nu e mare, probabil in 50 km ii dai ocol  de la Pahia Ammos din sud la Kipos… Prima este singura plaja cu nisip accesibila (restul doar cu barca – asa zice la “carte”, dar nu am incercat, sezonul e pe terminate…), cealalta este mare, dar cu pietre… apa e limpede… La Pahia Ammos celalalt Yorgos este fan Inna si muzica romaneasca… lui nu i-am lasat nici un CD, doar regulile de la petanque pentru ca privea interesat jocul… Cocktailuri bune si muzica deasemnea gasiti la Saoki, in portul mic de langa Therma…
Chora, capitala insulei, are un pic peste 600 de locuitori, case faine aglomerate (lipite) pe doua dealuri, cu strazi (de fapt una singura J) de maxim 2 m latime, strajuite de ramasitele unui vechi castel… mergeti sa vedeti apusul de la una din terase incercand un vin sau o bere locala, merita!
Pastrati-va o jumatate de zi pentru cascade si piscinele naturale! Dupa Arcondissa (hotelul) mai mergeti cam 1 km spre Kipos pana la un pod… imediat dupa el este un loc unde lasati masina si aveti de facut un traseu usor, dar foarte fain si marcat, de vreo 45 de minute pana la prima cascada… urcati apoi inca 15 minute si dati de alta, cu o cascada mai mica, dar “piscina” mai draguta… incaltati-va cu bocanci si alegeti o zi senina, oricum norii se agata de varfurile muntilor Saos (Feggari), ce trec pe alocuri de 1600… Marea si insula se vad bine de sus!
Nu faceti rabat de la a alege drumuri secundare, privelistile sunt faine, turnulete (Paialopoli, Fonias), 999 de capele (cu tot cu ruine), site-ul arheologic (unde a fost gasita faimoasa Niki locala aflata acum la Louvru)… Drumul catre Pahia Ammos trece printr-un “camp” de maslini si te provoaca la condus prin curbe si suisuri-coborasuri… Benzinarie gasiti spre Chora… super-mini-marketuri prin toate localitatile mai mari (nu cred ca in cea care are 3 locuitori J)… Veti gasi si multi “oameni-rasta”… sigur merge si cu cortul… la umbra, pe malul marii…

N-am zis unde sunt toate astea? In Samothraki… Samothrace… intre Marea Thracica si Marea Egee (daca geografia nu m-a lasat balta)… intre mai cunoscuta Thassos si Turcia…



PS: Am uitat sa va spun sa fiti atenti la capre! Clar sunt mai multe decat locuitori si turisti la un loc, de pe plaja pana-n varf de munte! 

joi, 23 august 2012

Transalpina - cea mai...

Transalpina este cel mai inalt drum rutier din intregul lant al Muntilor Carpati, atat din Romania, cat si din afara ei, atingand altitudinea maxima in Pasul Urdele 2145 m. Soseaua traverseaza Muntii Parang de la N la S fiind paralela cu Valea Oltului si Valea Jiului intre care se afla si leaga Localitatea Saliste din Judetul Sibiu de Localitatea Novaci din judetul Gorj. Desi este mai inalta, mai veche si mai frumoasa decat Transfagarasanul (inclus de www.carsroute.com pe primul loc in top 15 cele mai frumoase drumuri din lume...), este mai putin cunoscuta pentru ca Transalpina, cu toate ca este catalogat  drum national, DN 67c (partial), nu a fost pana in 2009 niciodata asfaltata. 

Transalpina a fost construita de armatele romane in drumul lor spre Sarmisegetusa (pe hărțile de istorie este trecut sub denumirea de „coridorul IV strategic roman”), pavata cu piatra de Regele Carol al II-lea dupa 1930 si reabilitata (sau chiar construita - din alte surse) de nemti in al II-lea razboi mondial dupa care... a fost uitata. 

Exista si o legenda locala care spune ca la sfarsitul sec XVIII - inceputul sec XIX fiecare familie din partea locului a participat la construirea unei portiuni din acest drum.



 Faptul ca a fost uitata si a devenit  un drum greu de parcurs a ajutat Transalpina sa-si pastreze neatinsa salbaticia si farmecul aparte pe care putine locuri din tara il mai au. Este printre putinele drumuri din tara pe care se poata ajunge cu masina pana la nori si chiar deasupra lor... Testat! ;)


 Sursa (si loc de detaliu): http://www.transalpina.biz

joi, 9 august 2012

Gambia - partea a 3-a: Insula... (by Iulia C.)


Sa descoperi lumea inseamna si sa fii pregatit pentru asta…

Mi-e frica de serpi, in rest… in rest mai sunt multe "animalute" despre care nu am habar…

Plimbarea pe raul Gambia a fost linistitoare… seamana foarte mult cu bratele Dunarii spre varsare… diferenta o fac padurea luxurianta (un amestesc de palmieri cu foioase) si fauna (pasari foarte colorate si galagioase intr-un mod placut, maimute, hipopotami, crocodili…).
Am vazut o "colonie" de hipopotami, insa nici un crocodil pe rau. Pe crocodili i-am descoperit in schimb intr-un lac « spiritual »… Povestea lacului magic este lunga: o femeie ce nu putea avea copii a fost ajutata de un trecator, etc… Au multe ritualuri pentru familiile ce nu pot avea copii, de la lacuri magice la sacrificarea vacilor…Ghidul ne-a explicat intreg ritualul, se practica frecvent, insa fiind in Ramadan nu am putut vedea pe viu un astfel de ritual. M-a distrat exprimarea lui Baba... dupa ce termina ritualul la care participa tot satul, barbatul merge acasa cu sotia lui si...”he works hard”, iar in cateva luni apar copiii… ei bine, nu am luat in serios "spiritualitatea" lacului, dar cand m-am plimbat printre crocodilii cu gura deschisa, atenta sa nu calc pe ei…am inceput sa ma intreb: sa se hraneasca crocodilii cu marijuana sau lacul ala chiar are ceva "spiritualitate" in el?… Ghidul ne-a spus ca in multe zile crocodilii ies de acolo si femeile din sat dau nas in nas cu ei prin orezarii, iar cei care administreaza lacul vin si-i aduc inapoi… in brate…

Pe seara am stat pe punte si am "savurat" apusul… pana a inceput o ploaie torentiala… nimic nou, ma obisnuisem deja cu ploile lor…15-20 de minute si gata… m-am bucurat cand am simtit primii stropi, era bucuria unei simple ploi de vara, dar, in plus, stiam si ca urmeaza un curcubeu rupt din desenele copiilor de gradinita si ca, daca ploua, tantarii vor fi mai putini…
Urma sa inoptam pe o insula fara electricitate… am ajuns pe inserate… “camp”-ul arata ca un parc sau mai degraba ca muzelul satului, doar ca avea mai multa vegetatie: casute rotunde de lut, rude cu bojdeuca lui Creanga de la Humulesti, in care regaseai un pat facut din pamant,  acoperit cu o plasa de tantari ce arata ca un baldachin de jucarie, ferestre mici, de doua palme, cu perdelute si draperii cusute manual… In dreapta camerei aveau chiar si o “baie”, ascunsa dupa o perdeluta… 
S-au straduit sa ofere turistilor toate conditiile… eram incantata de straduinta lor de a aduce chiar si apa in casute…si atunci am remarcat furnicile (desi eu cred si acum ca erau termite)… .si apoi paianjenul verde fosforescent de pe plasa de tantari ce acoperea patul… si alt neam de furnici (nu am putut spune musuroi, ca nu era niciun musuroi... doar zeci de furnici)… m-am grabit sa ies… dar am vazut, incolacita langa perete si-o lipitoare… i-am explicat lui Baba ca daca nu scoate animalutele alea de-acolo, eu dorm pe scaun, afara (maimutele inca nu-si incepusera show-ul de seara, eram deci convinsa ca dormitul pe scaun in padure este o solutie)… Nu stiam cum sa spun lipitoare, asa ca i-am explicat despre virmele care iti suge sangele… el s-a pus pe-un ras de nu stiam cum sa-l mai opresc… “este doar un miriapod…nu-ti face nimic…uite !”  si a luat toate vietatile alea si si le-a pus pe mana… a aruncat miriapodul si paianjenul in fata usii si a chemat pe cineva sa stropeasca pentru furnici…

Eram inca linistita, o noapte pe scaun in padure nu suna chiar asa de rau… insa noaptea a venit, am stat ceva ore la palavre… subiectele au fost interesante : sclavie, colonialism, fotbal, muzica, turism, educatie… Interesanta insa a fost reactia lor, aproape la unison, cand a venit vorba despre investitii…cum in majoritatea satelor cultivau doar 10% din pamant (adica vreo 20-50 de metri in fata casei, in conditiile in care oriunde ai fi fost aveai raul la mai putin de 5km), am intrebat de ce nu cultiva tot pamantul si mi-au explicat ca nu au utilaje (pamantul fiind cultivat cu pluguri trase de… om, de fapt impinse). Raspunsul a fost spontan, de european : dar pot veni investitori de afara… si ei au raspuns cu mult mai spontan “Nu ne intoarcem la colonialism”… Am tacut, intelegand ca subiectul este delicat. Mi-au amintit de ura cubanezilor fata de “imperialistii” de americani, care nu aveau Coca Cola nici in resorturile de 5 stele. Probabil este vorba de aceeasi indoctrinare care incepe acasa in copilarie, este continuata la scoala si auto-dezvoltata in adolescenta.

 Povestile curgeau una dupa alta, la lumina lumanarilor in jurul carora se invarteau de zor multi fluturi… la un moment dat am observat furnici pe masa, deja ma obisnuisem cu ele, i-am spus lui Baba ca furnicile ma urmaresc… el a ras iarasi… nu-s furnici, sunt fluturii care si-au dat aripile jos… s-au transformat in larve… interesant, eu la scoala invatasem altceva…
Am facut ochii mari si mi-am mai dat cu niste Autan (il foloseam ca pe Channel :)…ploua torential, simteam ca o sa cada acoperisul de stuf pe noi… maimutele isi terminasera recitalul… toata lumea a mers la culcare… a urmat o noapte lunga… inchideam ochii si vedeam numai tarantule paroase mergand pe mine… a fost una din putinele dimineti in care m-am bucurat ca trebuie sa ma trezesc…

Mai aveam inca multe de descoperit!

marți, 7 august 2012

Promotii Turkish Airlines - bilete (mai) ieftine...

Abu Dhabi (de la 224 E), Bangkok (de la 449 E), Chicago (de la 399 E), Delhi (de la 449 E), Dar Es Salaam (Tanzania - de la 449 E), Doha (de la 249 E)... etc.  
N-am inteles de ce Bagdad (de la 306 E) este "one way"! :)


vineri, 3 august 2012

Gambia - partea a 2-a: I like you (by Iulia C.)


Primul oras, prima experienta: oprim in piata de unde ghidul va alege ceva alimente pentru satul pe care il vom vizita…
Cu aparatul pregatit pentru experienta din piata, am coborat din microbuzul cu aer conditionat –microbuze pe care si le „permiteau” doar turistii. Ca si in India, unde initial am fost suparata pentru ca singurele bilete pe care le gasisem erau la clasa 1, m-am felicitat pentru faptul ca nu am ales transportul local. Vazusem cateva filmulete pe youtube si abia asteptam sa ma pierd in forfota aceea nebuna si disperata a oamenilor veniti sa cumpere cateva nimicuri de care aveau nevoie urgent.
Nu am facut mai mult de 3 pasi si deja erau langa mine cativa vanzatori ambulanti, cu tavitele in cap: mango si arahide. As fi vrut sa le fac o poza, insa stiam ca nu sunt foarte deschisi, din contra, unii dintre ei sunt serios deranjati de aceste obiceiuri „nelumesti” ale turistilor…
Ma obisnuisem cu usoara lor agresivitate, de aceea mi-am vazut de drum, foarte aproape in spatele lui Baba (Baba a fost un ghid de nota 10: hazliu, cu pielea neagra, dintii albi si burtica-ceea ce gaseai foarte rar printre gambieni J).

Privelistea devenea din ce in ce mai captivanta : tarabe pline cu de toate, puse una langa alta peste alta si langa fiecare taraba o mama facandu-si de lucru (curata un fruct si-o leguma, cosea un tiv sau un nasture si alte lucruri gospodaresti). Din cand in cand mai arunca cate o privire catre bebelusul pus cu grija undeva langa taraba, pe un pat improvizat pe niste buturugi…toti ceilalti copii isi faceau de lucru prin oras, la 3-4 ani erau deja mari si mama nu mai statea cu grija lor…Un lucru care m-a surprins mult la gambieni este faptul ca femeile munceau ca furnicutele : le vedeai cu bidonul de 20 de litri pus in cap, copilul in spate si in mana cu cearsafuri pline cu surcele pentru foc, misunand ca furnicile dinr-un sat in altlul, in timp ce barbatii stateau tolaniti pe un pat improvizat la marginea drumului, la umbra unui mango…bine ca nu m-am nascut acolo, nu m-as fi incadrat in peisaj J.

Revenind la peisaj, am intrat in piata, pe un culoar ingust, pe care nu incapeau mai mult de 2 persoane, cu tarabe pe stanga si pe dreapta. Erau tarabe cu materiale si haine „succinte” facute de croitori (fuste, camasi, saluri foarte lungi). Printre tarabe mai vedeai saci plini cu diverse condimente, alimente si multe plante uscate care nu imi erau cunoscute. Mergeam pe culoarul ingust si intunecat, savurand amestecul de materiale si plante, pana am dat nas in nas cu un fier de calcat cu taciuni…din nou o intorcere in timp: un baietel de vreo 12 ani calca cu grija o bucata de material…mi-a spus ca este « atelierul » tatalui lui si ca ii place sa il ajute…in timp ce vorbeam cu el, doi copilasi de vreo 3 si 4 ani (cea mica era fetita si avea parul prins in codite mici africane) se uitau la mine curiosi, cu ochisorii mari, fara sa aiba intentia de a spune ceva…doar ma priveau…m-am aplicat si i-am intrebat cum ii cheama, dar evident nu au inteles nimic…Inaintam  pe culoarul ingust si mirosurile deveneau din ce in ce mai puternice…ma apropiam de piata de alimente…vedeam bucati mari si mici de peste, unele sarate, unele afumate, langa pungute foarte mici (cat un chibrit) cu diverse seminte sau inalbitor albastru...o gramajoara de 3 cepe minuscule lipita de bucatile de peste…o oala mare cu crema/unt de arahide si-un polonic in mijloc…si multi saci: cartofi, ceapa, un fel de pastarnac, couscous si muuulte radacini…

Vazusem in drumul meu prin piata multi copilasi, unii mancau ceva cocotati pe un sac, altii se jucau cu niste cauciucuri de bicicleta, altii isi bagau mainutele mici prin sacii imensi. Acum insa, pentru prima data, m-am uitat in spate…mai toti copilasii aceia pe care, din dornta de a nu ma holba la ei, ii privisem cu coada ochilui erau dupa mine…am inaintat…la fel si ei…m-am oprit langa un sac cu fructe uscate de baobab. La fel si ei. Baba mi-a explicat ca in sate pun fructele in apa, le lasa sa se inmoaie si fac ceai sau suc. Am intrat in sectiunea cu peste si carne de capra…de unde am gasit foarte repede drumul spre iesire, mirosul devenise insuportabil si nu imi placea sa ma vada vanzatorii cum ma stramb simtind mirosul pe care « omul de rand » nu si-l permitea…ei traiau cu mango, arahide si couscous.

Aveam deja vreo 10 copilasi dupa mine…mergeam eu mergeau si ei, ma opreau eu, se opreau si ei…nu ma intrebau nimic, nu gesticulau nimic, doar ma mai priveau din cand in cand, in timp ce rostogoleanu cu grija un altfel de jucarii Barbie: cauciucurile de bicicleta. Baba terminase cumparaturile: cu vreo 10 euro cumparase mai bine de 10 pungi pline, din care ceapa si zaharul erau de baza.
Inainte de a ne continua drumul catre urmatorul oras, trebuia sa luam apa rece, asa ca am intrat in „supermarketul” din oras: o camera de vreo 30-40 m2, unde toata marfa era ambalata. Magazinul era al unor „afaceristi” din Mali, care nu stiau engleza (Mali, ca de altfel toate tarile din jur, fiind colonie franceza). M-a distrat povestea ghidului, care ii compatimea pe saracii locuitori din Mali, care vin sa faca un ban in Gambia unde se traieste mai bine. Ceva asemanator mai intalnisem si la kenyenii care le plangeau de mila somalezilor ce „emigrau” cu tot cu camile in Kenya.
In fata magazinului, copii erau tot dupa mine, eu am intrat in magazin, ei au ramas afara. Ii numarasem: erau 9. Am cumparat biscuiti si bomboane pentru copii, insa am facut o greseala, iar imaginea de atunci mi-a ramas in minte multe zile dupa : manutele lor micute, cu unghiutele netaiate, incercand sa ia ceva din mainile mele goale. Cand am iesit afara, se stransesera mai multi copii…nu mai erau 9…au inceput sa intinda manutele, am vrut sa le impart cate un pachet la fiecare, dar in cateva secunde deja nu mai aveam nimic in mana…le simteam unghiutele cum ma zgariau usor…cei mici si bleguti ramasesera in spate si se uitau la biscuitii celor mai mari …Mai aveam in punga ceva pachete, iar Baba mi-a luat punga si le-a spus ceva pe limba lor, in mandinka (mandinka si wolof sunt cele mai mari triburi). S-au asezat unul in spatele celuilalt si Baba a dat fiecaruia cate un pachet de biscuiti. A fost cea mai trista experienta din aceasta calatorie si nu mi-am imaginat niciodata ca un zambet poate costa cat un pachet de biscuti…Oricum, am procedat gresit, trebuia de la inceput sa il rog pe Baba sa ma ajute. A fost un gest care pe cata bucurie a adus acelor copii, atata tristete mi-a lasat mie…si mi-a sters instant zambetul lasat de fetita de vreo 8-10 ani care era in fata mea la coada, trimisa de mama ei sa cumpere un fel de orez negru si care din senin m-a luat de mana si mi-a spus „I like you”, privindu-ma lung, cu ochisorii ei negri, plini de incantare si liniste…m-am inmuiat toata si tot adultul din mine s-a pierdut in scena aceea plina de inocenta… „I like you too. You are very beautiful” a fost tot ce am putut spune…
Mi-ar fi placut sa inchei acest episod cu „I like you”, dar vreau sa includ aici si al doilea tablou trist, astfel incat ultima parte sa ramana pentru lucrurile hazlii: eu si vietatile padurii luxuriante :).

A doua scena de neamintit s-a petrecut in dupa amiaza acestei zilei, cand in jur de ora 3 am luat barca (un velier autentic made in Gambia) si am strabatut cateva zeci de km pe rau, pana pe insula unde urma sa inoptam.
Barca era ancorata la un ponton, intr-un satuc cu vreo 10 gospodarii. Copiii satului au inceput sa alerge dupa masina plina cu "tubab-i" (asa le spuneau albilor, inseamna "bani" si asta primeau in timpul colonialismului de la albi, prin urmare trebuia sa fii atent si sa te intorci cand auzeai strigandu-se dupa tine "hey, tubab"). Pana am ajuns la ponton, aveam vreo 15-20 de copilasi in spatele masinii. Le-am dat acadele (deja eram pregatita si stiam cum trebuie sa fac) si am urcat ultima pe barca...pana am facut cateva poze, toti copii erau pe burta si cu capul bagat undeva intre ponton si barca...nu realizam de ce fac asta, le-am facut cu mana "la revedere",dar niciunul nu m-a bagat in seama...ramasesem singura pe punte, asa ca am coborat la subsolul barcii, unde am vazut ca ne astepta o masa cu de toate: yassa (mancare traditionala: pui cu un sos gustos de ceapa), orez, paste cu sos de arahide si cartofi la cuptor. 
Eram cu un grup de 4 olandezi, care se asezasera la masa, in timp ce in spatele lor, in dreptul umerilor, se vedeau capetele copiilor lungiti pe burta pe mal....O imagine socanta...Credeti ca am putut sa mananc? Ei bine, da! M-am asezat la masa si am gustat din toate...cu noduri, dar am mancat, departandu-ne de tarm si de capetele copiilor. Am inteles ca aceasta este viata...sau normalitatea vietii, cu tot cu ironiile ei...noi nu eram normalitatea din viata acelor copii, eram doar niste trecatori...noi am plecat, ei s-au intors la jocurile lor: sotron si cauciucuri de bicicleta...probabil asa eram si eu la Saint-Tropez, plimbandu-ma pe faleza din port si holbandu-ma la iahturile gigantice ale miliardarilor care-si beau cafeaua pe punte...o alta lume, alte valori...De aceea imi place sa descopar lumea!

miercuri, 1 august 2012

Gambia - Partea 1:The taste of Africa (by Iulia C.)


De ce Gambia? Greu de spus... nu am invartit globul sa vad unde se opreste... desi am facut asta de multe ori... aveam deja o idee despre zona magrebiana, simtisem si ce inseamna savana pe coasta estica si prinsesem gustul descoperii vietii in trib... cum in centrul Africii sunt inca conflicte civile (ca tare mult as fi ales cascada Victoria)... mai ramasese sudul si vestul africii... si dintre toate tarile mai sigure din vest despre Gambia auzisem foarte putine... ascunsa ca o enclava in Senegalul francez, este o fosta colonie englezeasca, toata tara are 11.000 km2 (adica de vreo 2 ori cat judetul Olt) si sunt multe triburi care au fiecare limba si obiceiurile lui...

Dupa proba vizelor (Gambia nu are consulat in Romania) si a zborurilor (desi la nici 7 ore de zbor, legaturile nu erau foarte bune)...a urmat startul: Gambia, here I come!: Bucuresti-Barcelona-Casablanca-Banjul.
Ca la fiecare calatorie, imi facusem temele, stiam la ce sa ma astept: delta fluviului Gambia, Atlanticul si apusuri de vis, pasari, hipo, crocodili si partea cea mai interesanta oamenii... voiam sa stiu cum traiesc, ce simt, cum este viata lor, cum sunt satele si orasele... cum este lumea lor...

Si ceea ce am descoperit a fost o alta lume: Gambia - the smiling coast.

Peisajul rupt dintr-un tablou neterminat: albastrul oceanului isi ducea usor mirosul catre un mal abrupt din care radacinile baobabilor explodau spre nisipul sidefiu, amintind de un conflinct inca neterminat intre coasta si ocean... negri si albii... de partea cealalta a marii au fost mereu albii...

Resorturile de 5* au inceput sa apara, nu sunt multe, insa ai nevoie de ele. Mi-a placut mereu sa combin "aventura" cu leneveala (asta mi se trage de la mediul corporatist din care nu stii cum sa evadezi mai repede), de aceea am ales sa incep cu 2 zile de trandeveala (aveam 2 nopti nedormite si intre ele colindasem 10 ore prin Casablanca, din care una am petrecut-o savurand o cafea americana la Rick's Cafe)... eu si plaja mea... la propriu... si cati palmieri vreau eu... primul nu mi-a placut, pentru ca il alesese inaintea mea un cuplu de soparle si nu aveam loc toti... asa ca m-am dus mai spre stanga... 
In cele 2 zile am colindat plaja in lung si-n lat si deja "ma imprietenisem" cu niste localnici care m-au agatat pe plaja si m-au dus sa vizitez mica piata de peste din satul lor, unde veneau pescarii din Ghana si aduceau peste proaspat... evident m-am lasat agatata, stiam ca urmeaza sa scoata bani de pe urma mea si i-am lasat sa imi povesteasca despre restaurantul prietenului lor si le-am promis ca voi merge acolo la 6 seara sa iau cina... si chiar m-as fi dus... doar ca... am vazut “the fresh fish”.... si mi-am dat seama ca omleta de la micul dejun si croissant-ele vor ramane preferatele mele... fara peste mi-am spus!


Si dupa cele 2 zile venise timpul: eu si Africa mea! :)


Mai traversasem cu un ferryboat african la Mombasa... insa acolo nu vasuzem caprite... Ei bine, am intrat in Africa: cu catel cu purcel s-ar traduce in "africana": cu copil si cu capra... si cu un televizor reparat la capitala... ferryboat-ul asigura transportul intre Banjul - capitala - si Barra, peste raul Gambia. Erau doar 8 km de traversat, dar i-am facut in mai mult de 2 ore, pentru ca mai intai au intrat pasagerii si apoi camioanele si autobuzele... oameni si animale... femei cu copilasii in spate si bagajul in cap, barbati cu caprele de lant si carucioare... si multi copii care terminasera scoala si se duceau acasa in satele lor sa aiba grija de capre, vaci si magarul satului... eu caram dupa mine un rucsac si 2 pungi, cu hainute si jucarii pentru copii... aveam mainile ocupate, dar voiam sa fac si poze... iar in capul meu nu statea nicio punga, oricum o asezam... 

M-am integrat pana la urma in peisaj si m-am asezat la coada asteptand sa-mi vina randul... ma tot uitam la un baietel care statea cumintel in spatele mamei si ochii ii fugeau dupa surioara mai mare care se zbantuia prin namolulul de langa televizorul infasurat intr-un cearsaf... Eu am vazut ca ei aveau televizor si stiam ca doar la oras au electricitate, deci era clar ca erau dintre cei avuti... (in plus mama avea si geanta)... dar stiam ca am in rucsac o salopeta crem cu ursuletz bucalat care i se potrivea perfect... asa ca nu m-am abtinut... si i-am spus ghidului ca vreau sa le dau ceva... Aveam si pentru surioara o fustita cu buline roz... se potrivea de minune cu namolul de pe picioarele feitei, dar asta este... le vor purta in sezonul uscat... S-au uitat in punguta, au zambit si au asteptat sa le vina randul sa urce in ferry... Am zambit si eu ca am observat geanta Louis-Vuitton a mamei... 



Dupa 2 ore de mers cu ferry - unde fiecare si-a gasit un loc pe unde a apucat, pentru el, bagaj si caprita - au mai urmat vreo 30 de minute "gararea" ferry-ului fabricat in Ucraina... :)

Discutiile pe ferry au fost interesante: am intrebat de ce nu construiesc un pod, asteptandu-ma sa mi se spuna ca nu au bani. Le-am spus preventiv ca pot sa puna taxa pentru pod si statul isi recuperaza investitia,dar ei, m-au socat cu raspunsul lor: de ce sa platim daca folosim propria energie pentru a traversa podul??? Pe ferry stam, dar pe pod ar trebui sa mergem pe jos... "Mda" am spus, privind niste barci mai mici, care erau un fel de water-taxi, mult mai rapide decat ferry (desi la valurile din ziua respectiva, trebuia sa fii putin kamikaze sa te urci in ele, era un peisaj de naufragiu ca-n picturile rusesti din mintea mea)... Nu intelegeam de ce oamenii (localnici cu bagajele in cap si turisti cu bagajele in spate) sunt purtati pe umeri de niste "carausi" pana la barca, cand la nici 100 de mertri mai in stanga era o plaja cu nisip unde barcile puteau fi aduse direct la mal si nu trebuia sa mergi cu apa pana la piept pentru a urca in barca... Din nou m-a surprins raspunsul: pentru ca trebuie sa castige si "carausii"... daca barca ar fi pe mal, ei nu ar mai avea loc de munca...Din nou "mda"... m-au inchis.

Am trecut raul si am inceput plimbarea prin orasele lor... in mai toate orasele vedeam pancarte cu numele orasului si  "baby friendly community NaSa". Ghidul mi-a explicat ca este un ONG care este in stransa legatura cu aceste comunitati...

Primul oras, prima experienta: oprim in piata de unde ghidul va alege ceva alimente pentru satul pe care il vom vizita…

Va urma.


joi, 21 iunie 2012

Solstitiul de vara...nu dorm! :))

 Soarele a răsărit la ora 5:31 şi va apune la ora 21:04, de unde rezulta nu mai puţin de 15 ore şi 33 de minute de zi... si, mergand mai departe, 8 ore si 27 de minute de noapte! Clar, in noaptea asta Connect-R sigur nu doarme! :))


vineri, 15 iunie 2012

Descoperim bucurie... si nu numai: Gdansk Euro 2012

Carnaval. Si bucurie. Multe feluri de bucurie...

Cantecele spaniolilor sunt acompaniate de dansuri si costumatii cum nu pot descrie... Ok, am sa incerc... Iese in evidenta armata de barbati imbracti in rochii lungi, albe cu buline rosii semannad cu stapana lui Tom din Tom & Jerry... sau altii mulati din cap pan-n picioare, viu colorati, dominand mereu rosul... majoritatea cu felurite masti si peruci si "armati" cu steaguri sau tricouri... tot timpul pictati pe fete galben-rosu...si peste toti multa bere...si corida... si tarie... si-n sticle si-n suflete...

In marea galben-rosie ale caror valuri danseaza regasesti mici pete albastre: sunt italienii, un pic mai reci si mai mandri. Unii sparg barierele si se imprietenesc la o bere cu "toredorii"... Toti sunt simpatici cand incearca sa-i picteze pe ceilalti in culorile favorite...sau cand isi schimba tricourile pentru fotografie... Si din senin se mai aude cate un "Sono un italiano"...

Noi facem fotografii cu toti. Si ne pictam cu ei. Si bem cu ei. Si cantam cu ei... Ne bucuram impreuna cu ei, asteptand replica acestui spectacol si pe stadion. Si ea vine. Cantece. Valuri. Goluri. Fete incordate. Zambete. Bucurie din nou... Si totul se muta in oras pentru a relua, intregi si inchide spectacolul!


Maine steagurile galben-rosii poate vor mai fi pe garduri, dar nu si cel rosu-galben- albastru cu "Justice for Craiova"... Si nu va mai aparea nici pe ecranul mare al stadionului... si nu se va mai auzi nici "Oltenia, eterna Terra Nova" pe fundalul de "Viva Espania"... Nu de la noi. E picatura de tristete care te face sa apreciezi si mai tare bucuria atunci cand o ai!

PS: Ce n-as fi dat sa fi jucat Romania! Si Craiova sa mai existe! Pentru ca suporterii acestor doua echipe stiu sa se bucure, poate mai bine decat sufera!

duminică, 13 mai 2012

3 doruri de duca...

Nu ma pot hotari... Cred ca trebuie vazute toate, in ordine aleatorie...

  • Cascadele IguazuArgentina - Brazilia - Iguazú Falls, called Foz do Iguaçu in Portuguese, and Cataratas del Iguazú in Spanish, lie on the Argentina - Brazil border and are a UNESCO World Natural Heritage Site. (Povestiri de acolo)


miercuri, 2 mai 2012

Efharisto para poli! Grecia (episodul 2, primul este nescris...)




Daca nu as mai fi folosit tastatura de cand n-am mai scris pe blog mi s-ar fi pocit literele... Dar iata-ma-s!

Adulmecand mirosul marii, cu tot cu fructele ei combinat cu arome metaxiene si de tsipuro, stai in fata ei sorbind o cafea greceasca (ca doar esti in grecia, altfel ar fi turceasca - daca erai in turcia...) Oare mai vine calamarul ala? Sau l-a mancat pe bucatar? Cred ca acum gateste caracatita la cat de intarziati sunt...

Asa sunt ei, grecii, un amalgam de contradictii! Vorba lui Kostas "noi n-avem bani, e criza... uite masina mea (un mertzan), uite si doua beri din partea casei! Si shoturile la fel, mai avem!" Par ca muncesc cat au nevoie sa cante pe ritmurile muzicii lor pana dimineata, pentru ca la pranz sa o ia de la capat... "Zorbas! :)) " Se sparsese un pahar!

Zeii au fost darnici cu ei. Se amesteca marea cu muntele lasand fasii de plaja cu apa turcoaz de si Picasso s-ar fi aratat invidios cum se amesteca si se separa turcoazul cu verdele! Si prajiturile alea care-ti gudura papilele dintr-o explozie! Si soarele cu zambet blond! Si crevetele! Si zambetul lor! Si...ce daca... Si vinul e bun! Si berea, dar dupa a doua! Si apa e un pic cam rece...si transparenta...

Toate bune si frumoase! Se aseamana cu romanii la multe lucruri! Le e lene, se distreaza, sunt in criza, cheltuie fara masura, iti cer pe o haina ca sa ti-o trimita pentru ca ti-ai uitat-o in camera de hotel (de cascat, nu pentru ca altii cred ca se ia...) cat ai dat pe ea noua...

Dar ce e mai interesant e ca mirosul marii cu tot cu fructele ei combinat cu arome metaxiene si de tsipuro dureaza si dupa ce ai plecat de acolo! Si te cheama ca sirenele cu coada albastra cu cantecele lor, lega-m-as de catargul masinii sa pot ajunge in 10 ore acasa... ca sa ma mai pot duce si altadata!