Primul oras,
prima experienta: oprim in piata de unde ghidul va alege ceva alimente pentru
satul pe care il vom vizita…
Cu aparatul pregatit pentru experienta din piata, am coborat din microbuzul cu
aer conditionat –microbuze pe care si le „permiteau” doar turistii. Ca si in
India, unde initial am fost suparata pentru ca singurele bilete pe care le
gasisem erau la clasa 1, m-am felicitat pentru faptul ca nu am ales transportul
local. Vazusem cateva filmulete pe youtube si abia asteptam sa ma pierd in
forfota aceea nebuna si disperata a oamenilor veniti sa cumpere cateva nimicuri
de care aveau nevoie urgent.
Nu am facut mai
mult de 3 pasi si deja erau langa mine cativa vanzatori ambulanti, cu tavitele
in cap: mango si arahide. As fi vrut sa le fac o poza, insa stiam ca nu sunt
foarte deschisi, din contra, unii dintre ei sunt serios deranjati de aceste
obiceiuri „nelumesti” ale turistilor…
Ma obisnuisem
cu usoara lor agresivitate, de aceea mi-am vazut de drum, foarte aproape in
spatele lui Baba (Baba a fost un ghid de nota 10: hazliu, cu pielea neagra,
dintii albi si burtica-ceea ce gaseai foarte rar printre gambieni J).
Privelistea
devenea din ce in ce mai captivanta : tarabe pline cu de toate, puse una langa
alta peste alta si langa fiecare taraba o mama facandu-si de lucru (curata un
fruct si-o leguma, cosea un tiv sau un nasture si alte lucruri gospodaresti).
Din cand in cand mai arunca cate o privire catre bebelusul pus cu grija undeva
langa taraba, pe un pat improvizat pe niste buturugi…toti ceilalti copii isi
faceau de lucru prin oras, la 3-4 ani erau deja mari si mama nu mai statea cu
grija lor…Un lucru care m-a surprins mult la gambieni este faptul ca femeile
munceau ca furnicutele : le vedeai cu bidonul de 20 de litri pus in cap,
copilul in spate si in mana cu cearsafuri pline cu surcele pentru foc, misunand
ca furnicile dinr-un sat in altlul, in timp ce barbatii stateau tolaniti pe un
pat improvizat la marginea drumului, la umbra unui mango…bine ca nu m-am nascut
acolo, nu m-as fi incadrat in peisaj J.
Revenind la
peisaj, am intrat in piata, pe un culoar ingust, pe care nu incapeau mai mult
de 2 persoane, cu tarabe pe stanga si pe dreapta. Erau tarabe cu materiale si
haine „succinte” facute de croitori (fuste, camasi, saluri foarte lungi).
Printre tarabe mai vedeai saci plini cu diverse condimente, alimente si multe
plante uscate care nu imi erau cunoscute. Mergeam pe culoarul ingust si
intunecat, savurand amestecul de materiale si plante, pana am dat nas in nas cu
un fier de calcat cu taciuni…din nou o intorcere in timp: un baietel de vreo 12
ani calca cu grija o bucata de material…mi-a spus ca este « atelierul » tatalui
lui si ca ii place sa il ajute…in timp ce vorbeam cu el, doi copilasi de vreo 3
si 4 ani (cea mica era fetita si avea parul prins in codite mici africane) se
uitau la mine curiosi, cu ochisorii mari, fara sa aiba intentia de a spune
ceva…doar ma priveau…m-am aplicat si i-am intrebat cum ii cheama, dar evident
nu au inteles nimic…Inaintam pe culoarul
ingust si mirosurile deveneau din ce in ce mai puternice…ma apropiam de piata
de alimente…vedeam bucati mari si mici de peste, unele sarate, unele afumate, langa
pungute foarte mici (cat un chibrit) cu diverse seminte sau inalbitor
albastru...o gramajoara de 3 cepe minuscule lipita de bucatile de peste…o oala
mare cu crema/unt de arahide si-un polonic in mijloc…si multi saci: cartofi,
ceapa, un fel de pastarnac, couscous si muuulte radacini…
Vazusem in
drumul meu prin piata multi copilasi, unii mancau ceva cocotati pe un sac,
altii se jucau cu niste cauciucuri de bicicleta, altii isi bagau mainutele mici
prin sacii imensi. Acum insa, pentru prima data, m-am uitat in spate…mai toti
copilasii aceia pe care, din dornta de a nu ma holba la ei, ii privisem cu
coada ochilui erau dupa mine…am inaintat…la fel si ei…m-am oprit langa un sac
cu fructe uscate de baobab. La fel si ei. Baba mi-a explicat ca in sate pun
fructele in apa, le lasa sa se inmoaie si fac ceai sau suc. Am intrat in
sectiunea cu peste si carne de capra…de unde am gasit foarte repede drumul spre
iesire, mirosul devenise insuportabil si nu imi placea sa ma vada vanzatorii
cum ma stramb simtind mirosul pe care « omul de rand » nu si-l permitea…ei
traiau cu mango, arahide si couscous.
Aveam deja vreo
10 copilasi dupa mine…mergeam eu mergeau si ei, ma opreau eu, se opreau si
ei…nu ma intrebau nimic, nu gesticulau nimic, doar ma mai priveau din cand in
cand, in timp ce rostogoleanu cu grija un altfel de jucarii Barbie:
cauciucurile de bicicleta. Baba terminase cumparaturile: cu vreo 10 euro
cumparase mai bine de 10 pungi pline, din care ceapa si zaharul erau de baza.
Inainte de a ne continua drumul catre urmatorul oras,
trebuia sa luam apa rece, asa ca am intrat in „supermarketul” din oras: o
camera de vreo 30-40 m2, unde toata marfa era ambalata. Magazinul era al unor „afaceristi”
din Mali, care nu stiau engleza (Mali, ca de altfel toate tarile din jur, fiind
colonie franceza). M-a distrat povestea ghidului, care ii compatimea pe saracii
locuitori din Mali, care vin sa faca un ban in Gambia unde se traieste mai
bine. Ceva asemanator mai intalnisem si la kenyenii care le plangeau de mila
somalezilor ce „emigrau” cu tot cu camile in Kenya.
In fata magazinului, copii erau tot dupa mine, eu am
intrat in magazin, ei au ramas afara. Ii numarasem: erau 9. Am cumparat
biscuiti si bomboane pentru copii, insa am facut o greseala, iar imaginea de
atunci mi-a ramas in minte multe zile dupa : manutele lor micute, cu unghiutele
netaiate, incercand sa ia ceva din mainile mele goale. Cand am iesit afara, se
stransesera mai multi copii…nu mai erau 9…au inceput sa intinda manutele, am
vrut sa le impart cate un pachet la fiecare, dar in cateva secunde deja nu mai
aveam nimic in mana…le simteam unghiutele cum ma zgariau usor…cei mici si bleguti
ramasesera in spate si se uitau la biscuitii celor mai mari …Mai aveam in punga
ceva pachete, iar Baba mi-a luat punga si le-a spus ceva pe limba lor, in
mandinka (mandinka si wolof sunt cele mai mari triburi). S-au asezat unul in
spatele celuilalt si Baba a dat fiecaruia cate un pachet de biscuiti. A fost
cea mai trista experienta din aceasta calatorie si nu mi-am imaginat niciodata
ca un zambet poate costa cat un pachet de biscuti…Oricum, am procedat gresit,
trebuia de la inceput sa il rog pe Baba sa ma ajute. A fost un gest care pe
cata bucurie a adus acelor copii, atata tristete mi-a lasat mie…si mi-a sters
instant zambetul lasat de fetita de vreo 8-10 ani care era in fata mea la
coada, trimisa de mama ei sa cumpere un fel de orez negru si care din senin m-a
luat de mana si mi-a spus „I like you”, privindu-ma lung, cu ochisorii ei
negri, plini de incantare si liniste…m-am inmuiat toata si tot adultul din mine
s-a pierdut in scena aceea plina de inocenta… „I like you too. You are very
beautiful” a fost tot ce am putut spune…
Mi-ar fi placut sa
inchei acest episod cu „I like you”, dar vreau sa includ aici si al doilea
tablou trist, astfel incat ultima parte sa ramana pentru lucrurile hazlii: eu
si vietatile padurii luxuriante :).
A doua scena de neamintit s-a petrecut in dupa amiaza acestei zilei, cand in
jur de ora 3 am luat barca (un velier autentic made in Gambia) si am strabatut
cateva zeci de km pe rau, pana pe insula unde urma sa inoptam.
Barca era ancorata la un ponton, intr-un satuc cu vreo 10 gospodarii. Copiii
satului au inceput sa alerge dupa masina plina cu "tubab-i" (asa le
spuneau albilor, inseamna "bani" si asta primeau in timpul colonialismului
de la albi, prin urmare trebuia sa fii atent si sa te intorci cand auzeai
strigandu-se dupa tine "hey, tubab"). Pana am ajuns la ponton, aveam
vreo 15-20 de copilasi in spatele masinii. Le-am dat acadele (deja eram
pregatita si stiam cum trebuie sa fac) si am urcat ultima pe barca...pana am
facut cateva poze, toti copii erau pe burta si cu capul bagat undeva intre
ponton si barca...nu realizam de ce fac asta, le-am facut cu mana "la
revedere",dar niciunul nu m-a bagat in seama...ramasesem singura pe punte,
asa ca am coborat la subsolul barcii, unde am vazut ca ne astepta o masa cu de
toate: yassa (mancare traditionala: pui cu un sos gustos de ceapa), orez, paste
cu sos de arahide si cartofi la cuptor.
Eram cu un grup de 4 olandezi, care se
asezasera la masa, in timp ce in spatele lor, in dreptul umerilor, se vedeau
capetele copiilor lungiti pe burta pe mal....O imagine socanta...Credeti ca am
putut sa mananc? Ei bine, da! M-am asezat la masa si am gustat din toate...cu
noduri, dar am mancat, departandu-ne de tarm si de capetele copiilor. Am
inteles ca aceasta este viata...sau normalitatea vietii, cu tot cu ironiile
ei...noi nu eram normalitatea din viata acelor copii, eram doar niste
trecatori...noi am plecat, ei s-au intors la jocurile lor: sotron si cauciucuri
de bicicleta...probabil asa eram si eu la Saint-Tropez, plimbandu-ma pe faleza
din port si holbandu-ma la iahturile gigantice ale miliardarilor care-si beau
cafeaua pe punte...o alta lume, alte valori...De aceea imi place sa descopar
lumea!
