Ne-am trezit dis de dimineata pentru a merge prin desertul de la marginea orașului-sat cu camilele. Am zis noi ca ziua mai merge lumea, dar ca sa urmezi stelele de pe camile mai rar... Traversam leganat centrul orașului...(Puteți face acest "sport" preț de 3 ore pentru mai puțin de 500 de rupii, adica aproximativ 30 de lei...)
Infasurati ca niște coconi in paturi ne unduim in ritm camilesc, privind in același timp natura si oamenii care se dezmortesc. Senzatia este faina mai ales ca nu s-a pornit furnicarul: oameni, vaci, tuc-tuci, cersetori, mașini, vanzatori, maimuțe, ricse, scutere...
Ulița apucata serpuieste pana la marginea orașului. De la inaltimea camilei totul se vede foarte bine: se lumineaza, orașul rămâne sub un val de ceața, oamenii se trezesc, aprins focurile in fața caselor ( mai degrabă niște paturi cu acoperiș), se apuca sa gateasca si sa pregătească copiii pentru școală. Camilele se mai opresc din când in când sa se adape... Ușor casele dispar si lăsa locul unei intinderi nisipoase...gri. Tinem ritmul cu camilele intinzand gaturile înainte din inerție intr-un dans boliwoodian...
Ne oprim sa facem fotografii si apoi alegem alta cale de întoarcere. Apar casele de sub valul de ceața subțire... Apar copii cu ghiozdane mai mari ca ei (asta îmi aduce aminte de mine in clasa întâi...), negricioși (si asta...), cu ochii mari si rotunzi, pregătiți de școala...Furnicarul zumzaie...
Descalecam cracanati de atâta mers si reluat viața normala: dus, mic dejun, bagaje, bazar, cumpărături, iar negocieri... Si gata. Plecam spre Udaipur.
Seara o închidem in Udaipur cu cina de la Ambrai - restaurantul de pe malul lacului, noaptea, având vis a vis palatul nu știu cărui maharajah... Dar vedem mâine.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu